Rândul. Este un cuvânt destul de cunoscut, mai ales pentru cei ce au trăit prin timpurile URSS, unde la fiecare magazin era rând. Apucând și eu acele timpuri, pot cu siguranță să spun, că oamenii când stau în rând nu prea au chef să tacă. Ei, unii da, tac. Doar unii. restul sunt în discuții. Așa a fost, așa este și astăzi.
Astăzi de dimineață ne-am grăbit să luăm rând, la dat - sânge! Demult nu am făcut acest lucru, adică să dau sânge, pentru niște analize. Ceea ce doresc să vă spun, măcar că am fost preântâmpinat de soție, că trebuiește să mergem mai dimineață, oricum când am ajuns la biroul 207 - deja era un rând de vre-o 15 persoane înaintea noastră. După ce ocupasem rândul, peste câteva minute nu mai știam câtă lume este după noi. Un lucru era bun, că în mai puțin de jumate de oră, noi am intrat în cabinet.
În birou se aflau două doamne îmbrăcate în halate albe, dintre care una din ele se ocupa cu actele, iar alta lua sânge cu o seringă, de fiecare dată sterilă. Pe scaun era așezat un copil, o fetiță de vre-o 6 anișori cu mama sa alături. Așteptam să aud un plâns, dar n-a fost nimic. Peste o clipă, pe scaun deja era soția, și iată că îmi veni rândul și mie. Sincer să zic nu știam care mână s-o dau la „bătaie”. Mă gândeam că îmi va fi comod să stau pe scaun, dacă voi da mâna dreaptă. Zis și făcut. Iată doamna se apropie cu seringa de mână. Aștept să aud și să simt acel sunet când acul rupe țesăturile pielii și al venei, dar m-am dezamăgit. Cred că acul a fost prea ascuțit.
Am ieșit în holl și am încremenit. Era întunerec de atâta lume, măcar că eram aproape de ferestre.
Rândul. Acel cuvânt îngrozitor pentru cei ce se grăbesc. În ultimul timp nu prea se observă rânduri la lăcașurile sfinte, care stau pustii. La începutul anilor 90, oamenii erau flămânzi după neprihănire și mergeau la biserici cu miile, neîncăpând în ele, stând afară în ogradă, fericiți de harul în care au intrat. Și nu se grăbeau. Nu căutau în altă parte unde nu este rând. Mergeau doar acolo unde ușile erau deschise.
Acum ușile lăcașurilor sunt încă deschise, dar pragurile lor nu sunt uzate de picioarele oamenilor, ca altă dată.
Astăzi de dimineață ne-am grăbit să luăm rând, la dat - sânge! Demult nu am făcut acest lucru, adică să dau sânge, pentru niște analize. Ceea ce doresc să vă spun, măcar că am fost preântâmpinat de soție, că trebuiește să mergem mai dimineață, oricum când am ajuns la biroul 207 - deja era un rând de vre-o 15 persoane înaintea noastră. După ce ocupasem rândul, peste câteva minute nu mai știam câtă lume este după noi. Un lucru era bun, că în mai puțin de jumate de oră, noi am intrat în cabinet.
În birou se aflau două doamne îmbrăcate în halate albe, dintre care una din ele se ocupa cu actele, iar alta lua sânge cu o seringă, de fiecare dată sterilă. Pe scaun era așezat un copil, o fetiță de vre-o 6 anișori cu mama sa alături. Așteptam să aud un plâns, dar n-a fost nimic. Peste o clipă, pe scaun deja era soția, și iată că îmi veni rândul și mie. Sincer să zic nu știam care mână s-o dau la „bătaie”. Mă gândeam că îmi va fi comod să stau pe scaun, dacă voi da mâna dreaptă. Zis și făcut. Iată doamna se apropie cu seringa de mână. Aștept să aud și să simt acel sunet când acul rupe țesăturile pielii și al venei, dar m-am dezamăgit. Cred că acul a fost prea ascuțit.
Am ieșit în holl și am încremenit. Era întunerec de atâta lume, măcar că eram aproape de ferestre.
Rândul. Acel cuvânt îngrozitor pentru cei ce se grăbesc. În ultimul timp nu prea se observă rânduri la lăcașurile sfinte, care stau pustii. La începutul anilor 90, oamenii erau flămânzi după neprihănire și mergeau la biserici cu miile, neîncăpând în ele, stând afară în ogradă, fericiți de harul în care au intrat. Și nu se grăbeau. Nu căutau în altă parte unde nu este rând. Mergeau doar acolo unde ușile erau deschise.
Acum ușile lăcașurilor sunt încă deschise, dar pragurile lor nu sunt uzate de picioarele oamenilor, ca altă dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu