Valea umbrei morții...

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine.

 

     Mă bucură gândul, că din cuvintele de mai sus nu rămân în valea umbrei morții, ci umblu, adică sunt în treacăt prin ea, și nu va trebui să-mi petrec tot restul vieții acolo.

 

     Totuși, despre ce fel de loc se vorbește aici?

 

     Despre un loc, unde razele solare răzbat cu greu sau aproape deloc, unde speranța își pierde culoarea și abea-abea se mai observă, este un loc unde nu mai vezi nici o ușă de scăpare. Însuși cuvântul „umbră”, nu prea este groaznic pentru noi, pentru că umbra în timpul de vară, este un loc plăcut. Nu, aici merge vorba despre alte umbre. Umbre care trezesc în inima omului disperare, frică, groază, panică.

 

     Mi-aduc aminte de perioada când eram copil, când cu prietenii plecam într-o râpă nu departe de casă ca să stăm acolo până noaptea târziu la foc, unde cei mai mari povesteau fel de fel de lucruri îngrozitoare despre vrăjitoare, vampiri ș.m.a. lucruri, că noi cei mai mici ne ghemuiam unul în altul și ne temeam să privim în jur, crezând că suntem înconjurați de aceste vietăți. Și când se auzea un trosnet de vre-o creangă ruptă, ehe-he ... cu țipete și urlete ne ridicam la deal fugind spre casă de ne scăpărau călcâile. Sau în blocul nostru era un subsol mare, unde și ziua și noaptea era întunerec. Când aprindeai o lumânare, flacăra începea să joace de la curenții de aer proiectând pe pereți niște umbre groaznice, de-ți mergea fiori pe spate și trebuia să fii tare de fire ca să nu țipi. Fiecare a experimentat ceva de genul acesta în copilărie, că n-ar dori să povestească copiilor săi de aceasta.

 

     Păi valea umbrei morții, poate fi explicată și așa. Un loc, unde orice piatră, copac, umbră, sunet devine cineva care dorește să te nimicească.

 

     În viața noastră de cu zi, aceste perioade de trecere prin valea umbrei morții nu pot fi evitate. Vrem noi sau nu vrem, dar noi oricum trecem prin ea. Noi nici nu putem să prohnozăm când vom trece prin așa perioadă neplăcută. Deaceea, toate problemele, durerile, bolile, neplăcerile vin pe neașteptate. Noi nici nu putem să fim pregătiți, ca să le întâmpinăm, măcar. Ba mai mult, noi ne supărăm, că toate acestea au venit peste noi și nu peste alții.

 

     După cum am mai menționat mai sus, noi umblăm prin valea umbrei morții, adică suntem în tranzit, și nu ne oprim acolo. Nu facem hoteluri. Este un loc de tranzit. Totuși am întâlnit persoane, care tot timpul sunt nemulțumiți  de starea lor de zi cu zi. Aceste persoane, și-au făcut un loc de trai în valea umbrei morții, fiind orbiți de umbrele negre, nevăzând lumina salvatoare care străbate din când în când valea întunecoasă.

 

     De ce Dumnezeu permite în viețile noastre să trecem prin locurile acestea? Ca să ne călim credința și duhurile noastre. Ca să pot fi înțeles mai bine, vă dau un exemplu potrivit.

 

     „Vichingii, un popor războinic scandinav, pe timpurile când hoinăreau fără frică apele Atlanticului, aveau cele mai bune corăbii. Pentru că o corabie a vichigilor, trebuie să aibă un catarg puternic care să reziste la orice vânt, cât de puternic n-ar fi. Deaceea, ei alegeau un pin în pădure, și la o distanță de 50 m tăiau toți copacii din jurul lui, lăsându-l de unul singur timp de 20 de ani, ca să fie bătut de vând, soare , ger, ploaie - astfel călindu-și fibrele, care deveneau mai elastice.”

 

     Cred că nu este nevoie de comentariu.

 

     Cu părere de rău, se găsec unii oameni, care văzând acele umbre groaznice, ca de moarte, când trec prin diferite încercări, în loc să strige la Dumnezeu, ei își pun capăt zilelor. Nu fiți așa. Pentru că SPERANȚA MOARE ULTIMA !