Bătrânul...

     Când l-am văzut prima oară, nici nu-mi dădeam seama că voi ajunge în vremuri când el îmi va lipsea. La început priveam la el ca la un străin, pe care doream să-l înțeleg cumva, să-i înțeleg felul lui de gândire ca să-i pot urmări gândul în vorbirea sa. Cu cât mai mult înaintam în aceasta cu atât mai mult , de fapt mă apropiam de el, și puteam să observ alte lucruri mai mărunte, dar importante în ceea ce era el.
    
     Vorbirea. Vorbea nu ca cuvintele să fie spuse și atât, nu. În vorbirea sa se simțea o „cântăreală„ a fiecărui cuvânt rostit, ca și cum după ușă îl aștepta un scaun electric. Folosea pauze, între cuvinte.

     Încercam să mă împrietenesc cumva cu el, dar fără rezultate, până am
aflat de o slăbiciune a sa, care era de fapt și o slăbiciunea și a mea - literatură, cărți. Avea o bibliotecă imensă. Când intram la el , nu-mi puteam rupe ochii de la rafturi cu cărți, care ascundeau în sine tainele pentru ca să fie descoperite de cititori. Am început să facem schimb de cărți și... așa ne-am împrietenit.

   Când a plecat a fost o durere. O durere pentru toți. Am avut parte să cunosc un bătrân adevărat după Scripturi.