De cât pământ are nevoie un om?...

Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare.

Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt! (Ecles.1:3-4,14)

      Doi ţărani, soţ şi soţie, au auzit că un mare moşier dă pământ oricui cere. Ei s-au hotărât îndată să pornească la drum. Ajungând, au găsit într-adevăr pe stăpânul acelui colţ de ţară, care le-a spus că le va da pământul dorit.

-Să vă aflaţi, le-a zis el, mâine, la răsăritul soarelui, pe creştetul micului deal, pe care-l vedeţi în faţa voastră.

       Ei n-au lipsit de la întâlnire, ci din contra cu mult timp înainte de răsăritul soarelui au aşteptat nerăbdători pe moşierul, care a venit însoţit de câţiva servitori.

-Iată condiţia pe care aveţi de îndeplinit, a spus el. Veţi porni la drum şi tot pământul, pe care-l veţi înconjura, va fi proprietatea voastră! Va trebui însă neapărat să fiţi aici cel mai târziu la apusul soarelui.

        Soţul şi soţia se priviră. O bucurie de nespus se citea în ochii lor, care străluceau de flacăra lăcomiei. Au plecat coborând dealul,după care, ajungând la şes, au început a merge iute, pentru a câştiga cât mai mult pământ cu putinţă. După câteva ceasuri de mers, soţul a spus:

-Mi-e foame!

      -Şi mie mi-e foame, a răspuns femeiea.

  Amândoi însă, stăpâniţi de acelaşi gând, au zis:

       -Să nu pierdem nici o secundă! Vom mânca la noapte, căci, dacă ne oprim din mers, pierdem o bucată bună de pământ! Cât de frumos este câmpul! Pământul este atât de negru şi productiv! Recolta ne va îmbogăţi cu siguranţă!

Cu aceste cuvinte, puteri noi le reveniră şi ei iuţiră paşii.

      -Mă simt obosit, a spus după un timp soţul.

       -Eu de asemenea, a răspuns ea.

-Ne vom odihni la noapte. Să mergem, să mergem! Căci fiecare pas ne îmbogăţeşte. Curaj! Să mergem!

       Pământul, pe care l-au călcat până în acel moment, se putea socoti o mare moşie pentru aceşti oameni, ce cu privirile pline de mândrie păreau că-l îmbrăţişează. Da, tot acel pământ era a lor!

Au mers astfel toată ziua, fără a se opri, sub căldura soarelui ce dogoreşte vara atât de tare. Dorinţa lor de a câştiga cât mai mult pământ era nestinsă.

      -De acum..., observă ţăranul.

-De acum soarele coboară, completă femeia...Va trebui să ne încheiem călătoria, căci, desigur, moşierul ne aşteaptă.

      -Curaj! Doar câteva sforţări! Să mărim pasul! Să facem repede înconjorul acelui colţ de pământ ce ne stă în faţă şi care mi se pare mai frumos decât cel pe care l-am călcat până acum! Ar fi păcat să-l lăsăm altora!

-Ei, da! Cu atât mai bine, va fi al nostru.

       Astfel, cu glasuri destul de puternice încă, ei se sfătuiau şi se îndemnau.

  Soarele se lăsă la orizont. Cei doi trebuiau cu orice preţ să se înapoieze, pentru a fi la întâlnirea cu moşierul  înainte de apus. Era greu, dar ce le păsa? Au câştigat pământul dorit, erau bogaţi, bogaţi!

        Cei doi mergeau cu greutate. Inima le bătea cu putere şi erau scăldaţi în sudoare. Totuşi se sileau la drum, căci erau aproape de ţintă. Iată-i ajunşi! Soarele mai atingea marginea câmpiei. Au ajuns deci la ţintă înainte ca el să apună. Erau bogaţi, grozav de bogaţi! De acum se vor putea odihni liniştiţi.

Dar în momentul când moşierul ţinutului îl felicita, ţăranului i se făcu rău, pe când femeia sleită de puteri şi palidă ca un cadavru privea năucită cu ochii sticloşi.

      După câteva minute, un val de sânge negru umplu gura ţăranului – câteva mişcări convulsive şi totul s-a sfârşit. Era mort.

  Puţin după aceea  şi fără să i se fi putut veni în ajutor, femeia se prăbuşi şi ea la pământ, fără a mai face vreo mişcare. Când cei de faţă se apropiară de aceasta, ea nu mai era decât un cadavru. Trecuse şi ea în veşnicie după bărbatul ei.

       -Nu v-am spus eu? a zis moşierul celor care îl însoţeau.

  Apoi, arătând spre două gropi proaspete pe care a pus să le sape pe timpul zilei pe acel deal, moşierul a adăugat:

       -Îngropaţi-i unul lângă altul pe aceşti nenorociţi!

   Au pus trupurile în gropi; iar în timp ce oamenii aruncau pământ peste ele, moşierul a spus cu glas puternic:

        -Iată de cât pământ are nevoie un om!

„Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie... căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui!”