” O oră nu este o oră, ci o viață umplută de parfumuri,
de sunete, de proiecte, de atmosfere. ” ( M. Proust )
Primăvara. Anotimpul după care
tânjim, când iarna mai are câte o zi insorită și caldă. Ne gândim la primăvară,
de îndată ce intrăm în iarnă. Este un anotimp așteptat de tot ce e viu.
Orice anotimp își are farmecul
său. Însă din cele patru anotimpuri prin care avem ocazia de a trece, sunt doar
două care lasă o brazdă adâncă în viețile noastre. Primăvara și toamna. Ele
sunt perioade de trecere de la frig la cald și de la cald la frig. Și așa mii
de ani la rând.
Și aceste două anotimpuri care
sunt bogate în farmece, în taine plăcute, în sunete neuitate și parfumuri
împrăștiate sunt reamintite de toți poeții din trecut și prezent.
Și totuși primăvara este un anotimp
mai deosebit decât toamna, pentru că nu este un anotimp fix, care să aibă un
început și un sfârșit clar. Deseori se întâmplă că nici nu ne dăm seama când am
ieșit din iarnă și am intrat în vară. Așa de repede trece ea, ca un nor mânată
de vântul timpului nemilos. Necătând la acele clipe scurte a primăverii, noi
încercăm să savurăm din plin acest anotimp de trecere de la frig la cald.
S-a întâmplat ca într-o zi de
duminică din această primăvară să fac o vizită la niște cunoscuți la
Saharna-Veche. Nu odată am vizitat acele locuri, cu care deja mă deprinsesem că
sunt pitorești, că nici nu mai observam nimic nou în ceea ce puteai să vezi.
Sat ca toate satele din Moldova, dealuri ca toate dealurile. Nimic neobișnuit.
Dar la întoarcere spre casă, am
hotărât să merg pe jos prin sat, sau mai bine zis pe șoseaua din marginea
satului. Era o zi rece, cerul fiind acoperit cu nori rupți de vântul care zbura
pe undeva pe sus și care ne mai da o ocazie să admirăm lumina solară din acea zi.
La un moment mi-a venit un gând să cobor
de pe șosea spre Nistru și îndată m-am pomenit într-o ... poveste. Acelaș sat,
aceleași dealuri, dar ceva nu era în regulă. Aveam impresia că s-a rupt
perdeaua și am intrat în sfânta sfintelor, unde trecutul s-a amestecat cu
prezentul, și așa mergeau mână la mână. Privirea era ațintită asupra unui
salcâm căruia i s-au tăiat crengile și s-a prefăcut într-o ciotcă cârnită de
vremi, ca un bătrân împovărat de ani și uitat de toți. Era singur, înconjurat
de apă și de copacii mai tineri care au fost cruțați de mâna omenească. Apoi
îmi întorc privirile și văd un frasăn care creștea sub un unghi față de drum,
de parcă dorea să se ferească de realitate ca să nu piardă legătura cu
străvechiul. Era puțin mai nalt decât papura din preajmă, așa că crengile pot
să admire apele bătrânului Nistru, și mă
gândesc că se șoptesc unul cu altul.
Călcam atent pe frunzele
tomnatice care aveau un miros de umezeală amestecată cu putrezire și care s-au
înnegrit și erau gata să intre în brațele pământului prefăcându-se în
îngrășăminte pentru plantele peste care au căzut. Încetul cu încetul am ieșit
din nou la șosea. Mergeam pe marginea ei , ca pe un hotar nevăzut , ce desparte
realitatea de trecut. Din când în când mai apăreau cărărușe spre Nistru care mă chemau și pe care le
urmam până ce dădeam de apa care s-a revărsat
din râu . Priveam la papură, care crește așa de des, că nu poți să observi
nimic ce se petrece după ea, fiind ca un grănicer pentru ochii curioși, și
ascunzând în sine viața feluritor viețuitoare. Apoi observ copaci sădiți în
rânduri și un drum încrezut care se pierde lin în apa Nistrului revărsat, ca
apoi să apară din nou. Alături de mine văd o băltoacă cu apă limpede ca
cristalul și îmbrăcată cu verdeață abundentă și nerăbdătoare de a împânzi
pământul odihnit. Cu cât mai mult mă apropiam de răscrucea care duce spre
mănăstire, cu atât mai tare se observa un simbioz dintre sat și natură. Și
această legătură o făceau păsările care cântau melodii cerești pe care poți să
le auzi doar în pădure și nicidecum prin sate. Atunci m-am simțit străin.
Străin de toată frumusețea de care eram înconjurat. Și m-a năpădit o tristețe.
Apoi o cărărușă m-a dus la niște copaci
coaja cărora era acoperită cu verdeață pe care noi în popor îi numim
mușchi. Am avut onoarea să pun mâna pe ei, că mă temeam să mă ating de aceste
plante cu frunzulițe mici, care ca o haină ce acoperă goliciunea au îmbrăcat
copacii. Mister.
Cu greu m-am înduplecat să
părăsesc acele locuri care au năvălit peste mine ca un parfum frumos al
timpului nemilos. Adio. Pentru că așa clipe vor fi, dar cu alte sunete,
parfumuri și priveliști.
31 martie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu