Ura, se spune pe buna dreptate, este lipsa
dragostei. Dar lipsa dragostei nu se manifestă ca ura decât în rare cazuri. În
rare momente i-a lipsa dragostei această formă extremă. De cele mai multe ori,
lipsa dragostei se manifestă prin indiferență. Și dacă ura ni se pare
periculoasă și condamnabilă, îndrăznesc să afirm că, cu atât mai mult,
indiferența.
Când Mântuitorul ne transmite, în Apocalipsa Sa, că e mai bine sa fim reci
decât căldicei, ne exprimă un adevăr verificat de nenumarate ori în istoria
sfinților. Saul îl ura pe Hristos și pe ucenicii Acestuia atât de tare încât
conducea o adevărată vendetă personală împotriva lor. Era rece, inima îi era de
gheață, ura îi domina mintea. Dar când i S-a arătat Hristos Însuși, când
bariera de ură a fost volatilizată prin lucrarea Mântuitorului, s-a vădit cât
de mult a putut să iubească Pavel. Pentru că Pavel nu era indiferent, iar ura
lui era un lucru concret care a putut fi extirpat și vindecat astfel încât
râvna sa să nu se piardă ci, înaripată de dragostea dumnezeiască, să se
transforme într-o lucrare mistuitoare cum lumea nu a văzut, nici înainte nici
după el.
Iar despre cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Mântuitorul, ce putem
spune? Unul era un pungaș ordinar, dar care când a văzut Adevărul s-a agățat de
el cu ultimele puteri. Celălalt, tot un pungaș ordinar. Dar acesta din urmă
prezenta această caracteristică detestabilă care i-a adus și sfârșitul trist.
Era indiferent. Lângă el se derula cel mai important eveniment de până atunci
din istoria umanității. Veacurile se uniseră, trecutul și viitorul se încordau,
la un metru de el, în prezentul chinurilor Mântuitorului. Dar lui îi era indiferent,
ce valoare putea avea aceasta pentru el?
Urmărind aceste exemple, înțelegem că, de fapt, indiferența nu este altceva
decât manifestarea, uneori subtilă, a simplului egoism. Când cineva urăște,
această ură poate să nu fie decât expresia mânioasă a unei dorințe de dreptate,
poate apare frecvent ca reacție la impilările nenumărate care stăpânesc pământul.
Ura pentru cineva poate nu este uneori decât chipul pe care îl i-a căderea
bruscă din dragoste. Dar indiferența este o necroză a sufletului, care se
hrănește cu ea însăși. Cel indiferent, fatalmente, se simte bine în indiferența
lui. Lângă el mor copii (“nu sunt ai mei”), se sting bătrâni (“și-au trăit
traiul”), sunt nedreptățiți oameni (“doar nu i-am nedreptațit eu”) și, în
scurt, lângă el se petrece drama lumii la care el nu vrea să i-a parte.
Indiferentul este plin de justificări, le are la el mereu și îi stăpânesc
totdeauna viața și mintea. Le scoate din pălărie precum iluzionistul porumbeii,
dar sărmanul nu realizează faptul că această indiferență îl face să rămână,
încet-încet, tot mai sărac, sărăcit tocmai de cea mai importantă înzestrare cu
care l-a dăruit Dumnezeu: simțirea, organ al dragostei.
Indiferența duce, în cele din urmă, la o completă ne-simțire, dar o
ne-simțire lucrată, care s-a întărit în ani și zeci de ani de zile pline de
momente de indiferența. Cine să-l mai scoată pe unul ca acesta
din indiferența lui? Aceasta i-a devenit ca o a doua natură, este scrisă atât
de adânc în trăsăturile firii sale încât nici cele mai tragice sau minunate
evenimente nu îl mai mișcă.
Și dacă vrem să înțelegem, indiferența este, până la urmă, una dintre
consecințele și trăsăturile traiului modern, care ne sugerează prin toate
mijloacele să avem în primul rând grijă de noi. Într-o civilizație ăn care
comunitățile nu au și comuniune, suntem învățați să fim singuri înconjurați de
oameni. Și la capătul acestei vieți înconjurate numai de străini, ne vom mira
probabil să ne găsim, la final, așa cum am ales să trăim: singuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu