Postul adevărat...

 

„ Mâncatul este sursa tuturor poftelor. Postul este un angajament de a ne stăpâni pe noi înșine și de a birui orice altă ispită imaginabilă.”

 

 

     Când Domnul Isus Hristos a primit botezul lui Ioan Botezătorul, îndată după aceasta El a fost răpit de Duhul în pustie, unde n-a mâncat 40 de zile și 40 de nopți, și la urmă a flămânzit. Și anume atunci când a simțit ceva foame s-a apropiat Satan să-l ispitească. Scriptura ne spune că a fost ispitit în trei feluri:

 

1. Mâncare

 

2. Bogăție

 

3. Slavă.

 

 

     Atâta timp cât te simți bine, în confort, când nimic nu te deranjează - nu se întâmplă nimic. Totul în jur rămâne neschimbat. Privești viața în felul cum o privești în fiecare zi, dar e destul să simți un discomfort și se încep întrebările.

 

     Din Scriptură cunoaștem atârnarea lui Hristos față de aceste trei valori importante în ochii oamenilor.

 

     Mâncare. Corpul uman fără mâncare rezistă mai puțin decât fără apă. Pentru o fărâmătură de pâine este gata să omoare un semen. Cunoaștem cazuri de canibalism în ani de foamete. Omul este gata să mănânce orice ar fi, numai să-și potolească foamea, sau mai bine zis discomfortul din stomac. Deaceea, drumul spre frigider este mai scurt, decât cel spre televizor! ... Când ești în stare de post, oricare ar fi, parțial sau total, nu importă, de un singur lucru fii atent când vei simți că începi să flămânzești - că anume atunci vei fi ispitit să fii tentat de a trece mai des pe lângă frigider, decât pe lângă orice alt ceva. He-he-he, numai câte gânduri nu apar, cu mâncăruri diferite și multe altele deacest fel. Este recomandabil,ca în această perioadă să vă abțineți de TV și Net , ca să nu fiți ispitiți de reclamele cu mâncăruri care apar pe ecran. Doar v-ați angajat să vă stăpâniți pe voi înșivă!

 

      Bogăție. Nu-i păcat să fii bogat, îi păcat dacă bogăția și gândul de a te îmbogăți a pus stăpânire pe sufletul tău. Satan îi propunea lui Hristos toate împărățiile lumii, doar cu condiția ca Fiul lui Dumnezeu să i se închine. Hristos a refuzat să facă acest lucru, în folosul lui Dumnezeu. Dacă ți se va propune un post mai avansat, față de cel în care ești, sau un automobil luxos, apartament, casă, vilă, orice alt lucru pe care îl socoți ca o bogăție, doar cu condiția de a-ți călca propriile tale valori (dacî le ai), ca fiind: familia, prietenii, rudele, Biserica, Dumnezeu... - cum vei proceda?

 

     Slavă. Să nu încercăm să zicem că aceasta nu se referă la mine. Nu din Adam și Eva ne tragem? Ei, primii, au retrăit în gândurile sale gândul de slavă, atunci când li s-a spus, că veți fi ca Dumnezeu , adică, veți fi Cineva. Nouă, oamenilor, tare ne mai place să fim în centrul atenției, și dacă nu este așa aș pune o întrebare. Cum vă simțiți când meritele de laudă care pe drept vă aparțin vouă, sunt atribuite altcuiva, care știe că nu are nici un merit,dar nici nu vă descoperă pe voi ca autor? Unii oameni se revoltă deschis, iar alții vor tăcea, părând la prima vedere că totul e bine, dar în realitate numai unul Dumnezeu știe ce au ei pe suflet. Oricine din noi dorește un pic de slavă. Un pic de atenție, un pic mai mare de dragoste decât la alții și multe alte exemple pe care le știm și noi...

 

     În Evanghelii la Hristos față de toate aceste valori lumești, observăm o antipatie totală. Important, e să faci voia lui Dumnezeu.

 

     Mai este un text în Sfânta Scriptură despre post, la Isaia 58:1-11, care cred că va fi de folos, pentru cei ce-și pregătesc sufletele pentru sărbătoarea Învierii Domnului, în ziua de Paște.

 

 Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov, păcatele ei!În toate zilele Mă întreabă şi vor să afle căile Mele, ca un neam care ar fi înfăptuit neprihănirea şi n-ar fi părăsit Legea Dumnezeului său. Îmi cer hotărâri drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu. – „La ce ne foloseşte să postim” – zic ei – „dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ţii seama de lucrul acesta?” – Pentru că, zice Domnul, în ziua postului vostru, vă lăsaţi în voia pornirilor voastre şi asupriţi pe simbriaşii voştri. Iată, postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare acesta este postul plăcut Mie: să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig şi să se culce pe sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului? Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi.Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: „Iată-Mă!” Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară,dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.

Bărbatul și femeia...

Lumea suferă de o absență - cea a femeii.

 

     „ Nimeni nu este o insulă și fiecare trebuie să se descopere pe sine ca aproapele aproapelui său.”

 

 



Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele. Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar pentru om nu s-a găsit niciun ajutor care să i se potrivească. (Gen 2:18-20)

     Noi ne-am obișnuit să zicem că Dumnezeu a creat femeia. Corect! Dar...

 

Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. (Gen.2:22)

     ...tot Dumnezeu a și adus-o la om!
    
      Și când Dumnezeu aduce femeia la bărbat, El aduce un „aproape” și nu un „altul”.
    
     Sunt „patru coloane” ale relației dintre bărbat și femeie:

     1. Femeia luată din bărbat îi este apropiată și nu străină.
     2. Bărbatul a trebuit să fie ca deposedat de el însuși, printr-un fel de „moarte”
     3. Prin chiar acest lucru, bărbatul și-a aflat integritatea.
     4. El trebuie să recunoască în femeie, o ființă independentă de el.

Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi „femeie”, pentru că a fost luată din om.”(Gen.2:23)

     Și iată afirmația lui Adam după ce face cunoștință cu femeia. Cuvintele bărbatului, afirmă legătura de familie (ce are bărbatul în comun) cu femeia.

     Bărbatul a jucat rolul de prototip și Dumnezeu a creat femeia, din motiv că bărbatul avea nevoie de ea.

     „Bărbatul este soliditatea femeii (de la el vine „osul”), în vreme ce femeia îmblânzește bărbatul (în locul coastei, Dumnezeu a închis carnea).” ( Sf. Augustin )

     Crearea femeii este învălui de un mister:

     - bărbatul dormea ( era pasiv),

     - a fost creată nu alături de bărbat,

     - a fost creată din alt material,

     - a fost creată dintr-un material deja existent.

     Femeia este un alt „ego”, o altă personalitate care trebuiește iubită.

 

Femeia este limita bărbatului, care a fost creat - iar Dumnezeu îndeamnă bărbatul s-o IUBEASCĂ !

 



Indiferența...

     Ura, se spune pe buna dreptate, este lipsa dragostei. Dar lipsa dragostei nu se manifestă ca ura decât în rare cazuri. În rare momente i-a lipsa dragostei această formă extremă. De cele mai multe ori, lipsa dragostei se manifestă prin indiferență. Și dacă ura ni se pare periculoasă și condamnabilă, îndrăznesc să afirm că, cu atât mai mult, indiferența.

     Când Mântuitorul ne transmite, în Apocalipsa Sa, că e mai bine sa fim reci decât căldicei, ne exprimă un adevăr verificat de nenumarate ori în istoria sfinților. Saul îl ura pe Hristos și pe ucenicii Acestuia atât de tare încât conducea o adevărată vendetă personală împotriva lor. Era rece, inima îi era de gheață, ura îi domina mintea. Dar când i S-a arătat Hristos Însuși, când bariera de ură a fost volatilizată prin lucrarea Mântuitorului, s-a vădit cât de mult a putut să iubească Pavel. Pentru că Pavel nu era indiferent, iar ura lui era un lucru concret care a putut fi extirpat și vindecat astfel încât râvna sa să nu se piardă ci, înaripată de dragostea dumnezeiască, să se transforme într-o lucrare mistuitoare cum lumea nu a văzut, nici înainte nici după el.

     Iar despre cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Mântuitorul, ce putem spune? Unul era un pungaș ordinar, dar care când a văzut Adevărul s-a agățat de el cu ultimele puteri. Celălalt, tot un pungaș ordinar. Dar acesta din urmă prezenta această caracteristică detestabilă care i-a adus și sfârșitul trist. Era indiferent. Lângă el se derula cel mai important eveniment de până atunci din istoria umanității. Veacurile se uniseră, trecutul și viitorul se încordau, la un metru de el, în prezentul chinurilor Mântuitorului. Dar lui îi era indiferent, ce valoare putea avea aceasta pentru el?

     Urmărind aceste exemple, înțelegem că, de fapt, indiferența nu este altceva decât manifestarea, uneori subtilă, a simplului egoism. Când cineva urăște, această ură poate să nu fie decât expresia mânioasă a unei dorințe de dreptate, poate apare frecvent ca reacție la impilările nenumărate care stăpânesc pământul. Ura pentru cineva poate nu este uneori decât chipul pe care îl i-a căderea bruscă din dragoste. Dar indiferența este o necroză a sufletului, care se hrănește cu ea însăși. Cel indiferent, fatalmente, se simte bine în indiferența lui. Lângă el mor copii (“nu sunt ai mei”), se sting bătrâni (“și-au trăit traiul”), sunt nedreptățiți oameni (“doar nu i-am nedreptațit eu”) și, în scurt, lângă el se petrece drama lumii la care el nu vrea să i-a parte.

     Indiferentul este plin de justificări, le are la el mereu și îi stăpânesc totdeauna viața și mintea. Le scoate din pălărie precum iluzionistul porumbeii, dar sărmanul nu realizează faptul că această indiferență îl face să rămână, încet-încet, tot mai sărac, sărăcit tocmai de cea mai importantă înzestrare cu care l-a dăruit Dumnezeu: simțirea, organ al dragostei.

     Indiferența duce, în cele din urmă, la o completă ne-simțire, dar o ne-simțire lucrată, care s-a întărit în ani și zeci de ani de zile pline de momente de indiferența. Cine să-l mai scoată pe unul ca acesta din indiferența lui? Aceasta i-a devenit ca o a doua natură, este scrisă atât de adânc în trăsăturile firii sale încât nici cele mai tragice sau minunate evenimente nu îl mai mișcă.

     Și dacă vrem să înțelegem, indiferența este, până la urmă, una dintre consecințele și trăsăturile traiului modern, care ne sugerează prin toate mijloacele să avem în primul rând grijă de noi. Într-o civilizație ăn care comunitățile nu au și comuniune, suntem învățați să fim singuri înconjurați de oameni. Și la capătul acestei vieți înconjurate numai de străini, ne vom mira probabil să ne găsim, la final, așa cum am ales să trăim: singuri.